blogul urban plan

Zona analizata se afla in sud-estul capitalei, in vecinatatea parcului Titan. 

Mobilarea acestei zone s-a efectuat in trei etape pe parcursul anilor 1968-1978-1988.

Prima etapa corespunde aplicarii principiilor urbanismului deschis, regasindu-se in unitati de locuit cu regim de inaltime P+4/P+10, spatiile create fiind generoase, la fel fiind si amplasarea cladirilor (retrageri 1,5h, asezate in vecinatatea parcului si lacului Titan).

A doua etapa corespunde amplasarii locuintelor colective joase P+4, dispuse in incinte semi-inchise corespunzand principiilor urbanismului inchis, creeandu-se astfel o serie de spatii semi-private ce au fost destul de apreciate de utilizatori, cel putin pana s-a intervenit cu etapa a III-a  de indesire si placare a fronturilor strazilor pentru o folosire cat mai judicioasa a terenurilor fapt care a dus la aparitia unor disfunctii importante legate de insorire, spatii verzi insuficiente, densitate a locuirii prea mare, lipsa locurilor de parcare, in aceea perioada facandu-se rabat de la orice accesoriu arhitectural de fatada, fapt care este usor observabil prin compararea imaginii locuintelor din prima etapa fata de cele ulterioare. Tot in acest fel calitatea locuirii s-a diminuat, dezinteresul fata de spatiile comune a crescut, dupa 1989 putinele spatii verzi au fost abuziv ocupate de catre mici intreprinzatori care au adus cu sine un set nou de disfunctii contribuind la degradarea conditiilor de locuire.

Daca inainte de 1989 exista o regula cu privire la intretinerea spatiilor comune, fortand intr-o anumita masura locuitorii sa le intretina, dupa 1989 acestea pur si simplu au ajuns in paragina efectul accentuandu-se pe masura ce un nou tip de locuitori au inceput sa populeze aceste zone, aducand cu ei si multe obiceiuri care nu corespundeau cu modul de utilizare initial al spatiilor. Spre exemplu au inceput sa creasca pasari de curte sau mai ales cei care locuiesc la parter si-au pornit propria afacere in apartament, au construit un acces separat – propriu catre apartament; au aparut parcaje spontane pe altadata locurile de joaca pentru copii, sau chiar in gradina de fatada. Efectul este acelasi: s-a pierdut si se pierde in continuare acest pretios spatiu comun, singurul care ar putea media disfunctia in sine a locuirii in comun, care pe alocuri este aproape insuportabila.

Principala cauza in opinia mea este insuficienta acoperire legislativa si juridica a acestor terenuri care par sa fie ale nimanui, dar totusi ale tuturor.

Prin acordarea responsabilitatilor dar si a drepturilor depline asupra acestor terenuri, este posibil sa creasca interesul comun al locuitorilor de a intretine aceste spatii – prin intermediul unor promotori care sa inteleaga si sa respecte eventualele planuri si solutii de amenajare a acestor spatii venite din partea arhitectilor.

Asemenea solutii vor trebui sa ia in considerare particularitatile fiecarei situatii in parte, totodata avand grija sa creeze o imagine unitara la nivel de ansamblu (unitate in diversitate).